luni deocamdata, cu multe zâmbete, gângureli și discuții la 4 dimineața.
Cu poziții de dormit ca un om mare
Si cu dorinta mare de a vedea lumea de la verticala, nu de la orizontala
Cam asa arata lumea noastra la 3 luni.
“Am o presimțire”
Cum spune Meredith in Anatomia lui Gray.
De ceva vreme trăiesc cu impresia că nu mai am Timp. Nu timpul acela când ne stabilim sarcini, priorități, lucruri de făcut, ci timp cu T mare. E presimțirea puternică că timpul acestei vieți, pe care o trăiesc acum și care nu o să se mai repete niciodată, e din ce în ce mai puțin. M-a îngrozit gândul la început și am intrat în panică. O panică care nu te lasă să dormi și să te bucuri de momentul acum, care te paralizează și te face să îți dorești să dormi din ce în ce mai mult ca sa nu trebuiască să dai iarăși peste întrebarea cea mare: ce aș face dacă aș ști că asta este ultima zi a vieții mele?
Depresie post-natală ar spune unii, lipsă de ocupație ar spune alții…presimțirea e tot aici…Mi-am dat seama așa, parcă, dintr-o dată că nu mă mai pot juca cu timpul. Că nu mai pot spune, la fel de ușor ca la 20 de ani, am tot timpul din lume. De fapt, nu mai am tot timpul din lume. Conștientizarea asta face ca, deodată, ceea ce fac, spun, gândesc să capete altă lumină și altă ordine. Doar eu sunt responsabilă pentru lucrurile cu care îmi umplu timpul rămas.
Da, sunt un om pentru care ”munca” din fiecare zi este importantă, până la o bucată parcă prea importantă. Dar când copilul cel mic plânge pentru că vrea atenția mea, doar atât, poate să mă sune și ministrul în persoană, că telefonul poate fi dat pe silence și eu mă pot întoarce către copilul meu, care zâmbește instant și asta să fie suficient pentru ca ziua mea să fie frumoasă. Iar sentimentul ăsta, că eu pot decide ce e mai important pentru mine, mă face să mă simt un om liber.
Am să fac lista lui Mari (dacă nu ați văzut încă The Bucket’s list ar cam fi timpul) cu lucruri pe care vreau să le fac înainte să mi se termine TIMPUL și poate așa scap de middle life crisis.
Unul din lucrurile pe care le aveam pe listă le am deja
Doar patru?
Doar patru ani de când ești cu noi? E un clișeu să spun că parcă ai fi dintotdeauna? Poate că da, dar asta e sentimentul pe care îl am. Nu îmi mai amintesc cum arăta viața mea și viața noastră înainte să apari tu și știu că în curând am să uit cum era viața noastră înainte să apară fratele tău. Nu mi-a trecut nici acum vraja din prima clipă când te-am ținut în brațe. Continui să mă minunez, să mă întreb de unde vii, să caut să văd ce ai luat de la mine, ce ai luat de la tatăl tău.
La mulți ani!
Sleeping beauties
Cam așa arată în ultima vreme, patul nostru, sâmbăta după-amiază.
Doi
Multă vreme după nașterea lui Iustin nu am crezut că mai pot iubi un alt copil (al meu, evident). Chiar și pe durata celei de-a doua sarcini m-am întrebat cum am să îl pot iubi și am avut mari emoții cu privire la asta. Acum, când peste tot în casă sunt hăinuțe mici mici, pături pufoase, pampersi și sticluțe de tot felul, știu că pot.
Acum știu că îl pot iubi la fel de mult dar nu la fel. Acum pot iubi mai calm, mai liniștit, mai conștient. Acum nu îmi mai este teamă că s-ar putea să greșesc ceva, undeva. Acum pot să nu mă mai pierd pe mine sub teancul de pelinci și șervețele, pentru că știu mai bine de atât. Acum pot să râd la trei dimineața împreună cu tatăl copilului pentru că uite ce știrb ne zâmbește cel mic. Acum pot să dansez cu tine în brațe și să îți cânt Ai si te pego. Acum pot sa te las să mai și plângi un pic ca să pot mânca, pentru că altfel știu că vei plânge mai mult mai târziu când nu vei mai avea ce să mănânci.
Acum nu mai aștept cu nerăbdare să treacă prima lună, a doua lună pentru că acum știu că timpul trece oricum prea repede când ne cresc copii. Acum pot să mă bucur mai mult de fiecare clipă, pentru că uite, 2 luni părea așa departe când te-am ținut prima dată în brațe, dar acum deja am ajuns aici, cu zâmbete în colțul gurii, cu tot. Și din toată treaba asta, cel mai câștigat ești tu….și noi.
Primul botez
Despre care scriu, evident…
Ia sa vedem: primul botez pe care mi-l amintesc este al surorii mai mici când aveam aproape 5 ani. Îmi amintesc locul (Mănăstirea Galata pe care o văd și acum de la geam), preotul (care cred că se apropie de 100 de ani dar încă mai vine la slujbele la biserica din cartier) și mai ales că m-au lăsat pe mine să duc lumânarea acasă (mare lucru la 5 ani și destul de important așa).
Apoi, primul copil botezat la 13 ani împreună cu tata, emoționant pentru că nu mai făcusem asta niciodată și îmi dădeam seama că era o treabă tare importantă și serioasă și, mai ales, pentru că iubeam tare mult acel boț mic născut înainte de vreme, la nici un kilogram, dar care s-a încăpățânat să trăiască și care a spus nana înainte de a spune mama.
Au mai urmat câteva în familie (norocul de a avea o familie mare în care copii mici au fost întotdeauna – ultimul venit în familia verișorilor direcți are ceva mai mult peste un an) dar și botezul unui copil crescut în casa de copii când avea aproape 18 ani pentru că nimeni nu știa dacă fusese botezat sau nu.
Apoi a fost botezul lui Iustin la care mă simțeam așa de mândră că uite ce am putut să fac: o frumusețe de băiat de zice lumea că e fetiță care nu plânge nici măcar când e băgat în apă și eram toată numai zâmbet și veselie că pot să îl arăt lumii întregi cât de grozav este.
Și ajungem la botezul ultimului împărat venit în familie: măria sa Cezar. Povestea începe de anul trecut, din momentul în care am știut că voi avea al doilea copil cu realizarea profilului nașilor perfecți: 1. să iubească copii; 2. să știe să se poarte cu ei; 3. să știe să îi facă să râdă; 4. să fie suficient de aproape (nu doar geografic vorbind); 5. și să ne placă de ei evident. So, găsit nașii perfecți.
Se adaugă bunica generăleasă care se ocupă de toate detaliile organizatorice: sunat preot, făcut listă de cumpărături, pregătit mâncare cu dragoste, asigurată respectarea și continuitatea tradițiilor (care cu ea o să se cam stingă).
Se mai pune preot care iubește copii și care știe să îmbine respectarea tradițiilor cu loosen up-ul când e cazul. Se condimentează cu oameni dragi ca invitați și copii care nu sunt timorați de faptul că în jurul lor se întâmplă un lucru așa serios și important și se joacă inclusiv pe sub masa preotului ( bine, bine e și pentru că preotul a spus că cei mici pot sa facă orice…), se adaugă copil care știe să se facă auzit și iese botezul așa cum trebuia să fie.
Mulțumim Mădălina și Nicu, Bia si Bunu, mătușa preferată și celor care au fost lângă noi ( se știu ei care sunt).
S6
În tot timpul ăsta nu m-am putut hotărâ ce îmi place cel mai mult: cum râzi în hohote când dormi sau cum ți se încrețește fruntea când stai pe umărul meu. Cum stai liniștit la baie, fără nici o grijă deși cu 2 minute înainte plângeai ca din gură de șarpe că ți-e foame și nu îți place când ești dezbrăcat. Sau cum dai din mîini fix peste sticluța cu picături sau peste seringa cu ser fiziologic de parcă chiar ai ști că acolo sunt, deși ai ochii închiși. Cum mormăi prin somn sau cum îți ridici și îți susții deja capul când stai pe burtică și te uiți fix în ochii mei, fără ca măcar să clipești. Cum te-ai uitat din prima zi cu mirare la lumea din jurul tău sau cum îți întorci deja capul când auzi glasul lui Iustin.
Dar nu trebuie sa ma hotărăsc acum….sunt doar șase săptămâni și avem tot timpul din lume…
Sapte Ani
Pe 13 februarie sunt șapte ani de când ne-am plimbat prima dată, eu cu mâna strânsă în mâna ta, adânc înfiptă în buzunarul hainei care sfida frigul de afară și chema primăvara. Sunt șapte ani frumoși…
Cele 3 decizii
Mi-am propus ca anul acesta să fiu mult mai serioasă în a face lucruri pentru mine și uite că oamenii deștepți de la CIPO mi-au citit gândul și au propus ca 2012 să fie anul dezvoltării personale. Și ca om serios ce sunt mi-am luat o agendă frumoasă și am început exercițiile. Azi am ajuns la exercițiul celor 3 decizii care mi-au modelat viața de până acum și …. m-a pus puțin pe gânduri…Fără să vreau (dar psihologii știu mai bine) m-am gândit la deciziile care mi-au determinat în primul rând viața profesională (ca să spunem așa….am să explic altă dată ce înseamnă de fapt pentru mine viața profesională).
Prima decizie care mi-a schimbat viața a venit pe la 15- 16 ani când, urmărind un reportaj la TVR1 despre bătrânii singuri neajutorați, mi-am dat seama că ceea ce vreau eu să fac în viață (profesional) vreau să fie ceva care să fie în folosul oamenilor. Decizia asta m-a dus, încet și sigur, spre alegerea unei facultăți cu profil umanist: sociologia (pentru că asistența socială știam că nu am să pot face fără să fiu prea implicată și pentru că psihologia mi se părea prea legată de un singur om când eu vroiam să schimb o parte bună din lumea asta). Sociologia, combinată cu dorința de a face ceva pentru cei din jur m-a dus spre realizarea de proiecte cu finanțare europeană. Culmea (sau nu!), primul dintre proiectele pe care le-am scris era un proiect social care viza îmbunătățirea vieții bătrânilor singuri care trăiesc în blocurile cu garsoniere din Nicolina și Galata prin oferirea de servicii de îngrijire la domiciliu (o mică parte din ei mai trăiesc și acum și există o fundație în Iași care în fiecare an de Paște și Crăciun le oferă pachete cu alimente și alte lucruri necesare). Am rămăs în continuare orientată spre a face ceva pentru ceilalți.
A doua decizie a fost să lucrez pe cont propriu, adică să fiu eu cea care ia decizii cu privire la lucrurile pe care vreau să le fac, profesional vorbind. S-a întâmplat cu vreo 5 ani în urmă dar nu o regret nici o clipă. A fost o decizie grea, pentru care mi-au trebuit câțiva ani buni de nemulțumire personală, de frustrări, de prietenii stricate ca să o conștientizez. De când am luat-o, am devenit o persoană mai bună, mai puternică, mai optimistă, mai atentă la oamenii din jurul meu și la felul în care relaționez cu ei. Decizia asta m-a ajutat să am și o viziune mai bună asupra vieții și să mă gândesc întotdeauna la viitor. M-a făcut să fiu mai echilibrată și mai orientată spre găsirea soluțiilor.
A treia decizie nu știu când am luat-o dar a fost să îmi acord încredere. Încredere în forțele proprii, în intuția mea, în deciziile pe care le iau în fiecare zi. Încrederea că mă pricep cel puțin la câteva lucruri foarte bine, încrederea că sinceritatea, deschiderea și a spune ceea ce gândești sunt, pentru mine cel puțin, lucrurile care funcționează cel mai bine în relațiile mele cu ceilalți.
De la decizia asta mă aștept să mi se întâmple multe lucruri bune …… în fiecare zi și….se cam întâmplă.
Ai fi împlinit 83 de ani
Este al patrulea an când te sărbătoresc în lipsă. Nu m-am obișnuit ÎNCĂ cu gândul că nu mai ești. Nu știu dacă am să mă obișnuiesc vreodată. În primul an cred că nici nu am conștientizat că nu mai ești. M-am trezit cu gândul că o sa pun mâna pe telefon, o să te sun să îți spun La mulți ani și o să te întreb, așa cum făceam în ultimii ani, ce vrei să primești cadou de ziua ta. Știam ce ai să răspunzi: sănătate, ce să mai vreau altceva, în rest nu am nevoie de nimic. Dar, după primul gând somnoros, a venit și memoria care îmi spunea că nu mai ești, aici.
De când ai plecat am tot căutat o metodă de a fi în legătură cu tine. Credeam că ai să vii să îmi vorbești în vise, că am să aud mesaje sau am să văd lucruri pe care am sa le percep ca venind de la tine…Abia dupa doi ani am început de fapt să înțeleg și să accept că așa cum ai fost nu am să te mai văd niciodată. Dar cu toate astea, știu că ești tot timpul lângă mine, pentru că simt în continuare energia ta plină de viață și de bunătate, și mă simt în continuare protejată, ca atunci când eram mică și dormeam lângă tine. Ești în continuare modelul meu, către care mă întorc când nu sunt sigură dacă am luat decizia bună sau am făcut ceea ce trebuie.
Bineînțeles că mi-e dor în fiecare zi de tine. Mi-e dor să te văd zâmbind în cadrul ușii așa cum făceai când veneam la tine. Mi-e dor de veselia ta, de glumele și cântecele tale. Mi-e dor de vorbele blânde, de încrederea pe care o căpătam în mine de fiecare dată când aflai că am mai luat o notă bună sau că am mai câștigat un proiect. Mi-e dor să îți văd privirea care spune că “sunt mândră de tine”.
Mulțumesc că m-ai lăsat să urc până în vîrful cireșului când toti ceilalți spuneau că am să cad.
